Ani de liceu

M-am amuzat teribil cand am primit leapsa de la Corina legata de sfaturi de liceu. Ioi… asa departe imi par…
In plus, si datorita faptului ca eu la baza sunt si profesoara, ma simt mult mai responsabila in a da sfaturi viitorilor liceeni. Hmm…

Desi potrivit chestionarului pe care l-am aplicat anul trecut nu prea am cititori sub 17-18 ani, totusi, in cazul in care tinerele sperante de 14 intra pe aici, iata de ce cred eu ca ar trebui sa tineti cont in primul si minunatul an de liceu:

1. Sa nu crezi ca daca ai ajuns la liceu inseamna ca l-ai atins pe Dumnezeu de un picior. In continuare trebuie sa citesti, sa mergi la cursuri si sa iti dai silinta. Mai ai 4 ani pana sa devina prezenta optionala si cititul cursurilor obligatoriu doar in sesiune.

2. Nu veni cu masina la scoala, cu lantul la gat ori cu tocuri de 20, gene false si unghii cu sclipici. Da, stiu, esti adolescent si esti cel mai important de pe Terra. Da, esti tanar si vrei sa arati asta, vrei sa arati ca tu iei deciziile, ca esti cel mai tare din parcare. Insa risti sa pici in penibil. Risti sa vii cu o bustiera pe post de camasuta si o bentita pe post de fusta, decizie pe care ai s-o cam regreti mai tarziu.

3. Fii dragut cu colegii tai si nu extrem de entuziasmat de “cei mai mari”. Da, sunt a 12a si ei conduc liceul. Da, tipul care a iesit boboc iti zambeste strengar. Totusi arunca o privire in jurul tau, sa nu cumva sa zambeasca asa tuturor colegelor tale, in incercarea de “eu arunc plasa, cine pica, pica”. Nu spera si visa la cai verzi pe pereti ca el pleaca la facultate cu gandul la tine si veti avea relatia din basmele tale preferate.

4.Fii increzator in tine si fa ce-ti place. Nu trebuie sa excelezi la toate materiile, nu trebuie sa mergi la toate olimpiadele. Totodata verifica prin propriul filtru indicatiile date de profesori. Unii pot fi doar rautaciosi si frustrati (a se vedea cazul Fratescu – cc: Andrei Crivat, Doru Panaitescu, Raluca Popa) altii stiu ce spun si te indruma pe drumul cu care te potrivesti sau altii pot fi pur si simplu prea entuziasmati de cursul pe care il predau. (Exemplu concret: daca ea este profesoara de stiinte sociale, iti este diriginta si tu esti la profilul matematica informatica, intensiv informatica, deci cat se poate de real, n-o asculta sa te transferi. N-o asculta nici cand iti spune ca nu esti in stare sa faci nimic la vreo olimpiada sau sa iei BAC-ul. Ambitioneaza-te, mergi la olimpiade pe tara, ia 10 la BAC si te va evita pe veci, chiar si cand treci pe langa ea intamplator pe strada. Atat de mare e satisfactia, incat merita. Crede-ma pe cuvant. )

5.Citeste tot ce-ti pica in mana. Citeste dimineata, la pranz si seara. Citeste noaptea. Citeste in weekend, citeste in vacanta. Citeste in drumul spre scoala. Si asta nu doar in clasa a 9a, ci mereu. Acum stiu ca-mi vei zici ca-s nebuna, una “old-school”, o fosta tocilara care te bate la cap. Poti sa-mi zici cum vrei, atat timp cat incepi sa faci ce te indemn. Dupa o perioada vei intelege singur de ce.

6. Distreaza-te. Chiuleste, dar cu cap, iesi cu prietenii, distrati-va in pauza mare. Cu cap, da? Cu cap!

7. Fa-ti prieten macar un profesor (nu profu’de spor si nu in acel sens, da?) Un profesor la a carui materie sa zbarnai sau treaba ta cum il alegi, insa e bine sa aiba influenta si sa “tina cu tine” atunci cand intri in belele. (sau ai nevoie urgenta de niste acte si secretarele, ah secretarele, se fac ca ploua.)

Sa fiti cuminti, da?

Leapsa merge catre fostii mei colegi de liceu, chiar daca in alta perioada Andrei, Doru si Raluxa.

Papusile Muppets revin

Pentru mine Muppets reprezinta o amintire putin neclara, cu un broscoi pe care il tin minte pentru ca e verde (my favourite colour) si o “porcusoara” cum o numeam pe atunci (atunci = eram indeajuns de prunc incat sa nu-mi amintesc prea multe). Nu stiu daca le-a pastrat in memorie datorita povestii lor de dragoste neobisnuita sau pentru ca erau figurile centrale ori pentru ca broiscoiul era verde si porcusoara prea impopotonata. Cert e ca restul personajelor au intrat intr-o nebuloasa pentru mine.

Din pacate, aseara, mergand la film, am sesizat ca nostalgia pentru majoritatea celor din sala nu a fost atat de mare incat sa ne bucuram cu adevarat de film. Tind sa cred ca motivul e varsta noastra frageda . Domnii si doamnele cu mai multi ani si mai multa experienta s-au amuzat dulce de mult mai multe scene decat noi, tineretul din ziua de azi.

Pe scurt, cum e filmul pentru cei de pana in 25 de ani: haios pe alocuri, cu mult prea multe cantecele si ce e cel mai greu de indurat: oamenii. Nu am gasit locuri personajelor umane langa papusile din amintirea noastra. Cumva cred ca ne dorim copilaria neintinata de valul schimbarii, iar aparitia oamenilor in jurul Muppets ne-a ridicat sprancenele instantaneu si revoltator. Dupa ce ca exista in film, oamenii astia mai si canta si danseaza. Asta a deranjat si mai tare. Ei ar trebui sa fie elemente decorative cum sunt papusile in filmele cu oameni. Daaar… ne-am amintit de melodia de inceput si de tananana..mahna mahna, ce nu ne-a mai iesit vreme buna din capsoare. Am ras si ne-am bucurat alaturi de Miss Piggy, Kermit, Gonzo si ceilalti. Totusi am realizat ca nu mai avem rabdarea de a ne prosti copilareste si de a ne amuza de lucruri altadata atat de suculente.

Este un film usurel, cum isi doreste, de vazut daca ai rabdare si daca stii sa te mai bucuri precum un copil, daca iti place un film cu mai bine de jumatate din scene cantate si/sau daca erai in copilarie un adevarat fun The Muppets.
Altfel, s-ar putea sa te plictisesti sau sa te intristezi ca “nu mai sunt papusile de care te-ai indragostit”.

Eu am plecat vesela, cantand si cu ceva mai multa pofta de viata, desi m-am situat intre cei exasperati de cantecele si de personajele umane. Daca mergeti, sa va intoarceti si aici la mine si sa-mi spuneti voi cum ati trait filmul.

Culoarea sentimentelor

Cartea, nu filmul. Cunoscuta in Statele Unite, unde a stat 2 ani in lista de best sellers, drept “The Help”, cartea e descrisa de The New York Times ca: “un roman care a castigat lozul cel mare”. De ce? E simplu. Romanul de debut al autoarei Kathryn Stockett a fost respins de nenumarati agenti si editori (aproape 50), a fost primit cu reticenta si abia publicat in cele din urma de Penguin Group. Insa primirea librarilor, a bloggerilor si a criticilor literari a compensat tot chinul ante-publicare. Sa nu mai vorbim de vanzari.

Povestea, asa cum v-am descris-o si cand am vorbit despre film, se desfasoara in jurul a trei femei pe care le leaga nu numai un proiect secret ce le pune in pericol viata si slujbele, ci si o prietenie trainica.

Romanul este unul savuros, ce-i drept si mai savuros in engleza, traducerea ii ia putin din farmecul jargonului si al jumatatilor de cuvinte folosite in anii ’60 in Mississippi, dar in continuare “de citit”.

Chiar daca ati vazut filmul, nu ezitati sa cititi si cartea, veti mai descoperi cateva parti ce nu au fost incluse in ecranizare si veti putea retrai si revedea cu propriile simturi personajele ce v-au placut.

Daca nu ati vazut filmul, si mai bine. Aveti ocazia sa va construiti propriile imagini ale personajelor, locurilor si cadrelor si apoi le puteti confrunta cu cele alese in film.

Cartea este aparuta la editura Univers, editura ce-mi devine din ce in ce mai draga. Saptamana aceasta trebuie sa-mi soseasca “Capitanii nisipurilor” a lui Jorge Amado, iar daca promit sa reediteze Tocaia Grande, promit la randu-mi sa le devin fanul lor numarul 1.

Experienta de actor

Stiu ca v-am neglijat in ultima vreme, dragi cititori, motiv pentru care va rog impetuos sa ma iertati. N-am scuze, insa am experiente frumoase de povestit.

Cea mai provocatoare este cea in care am experimentat sa-i zicem “viata de actrita”.  3 zile si 3 cursuri nu te transforma in artist, nici in actor, insa iti releva niste lucruri si niste trairi de care nu te credeai capabil. In cazul meu, dupa ce m-a scos din toate zonele de confort posibile, dupa ce m-a trantit in niste stari cel putin bizare, experienta incercarii de a fi actor, chiar si pentru 10 minute de filmare, m-a invatat cel putin 7 lucruri. (in ultima vreme dezvolt o pasiune pentru cifra 7, de aceea am ales sa va povestesc doar 7 dintre ele. In plus, nu-mi plac topurile, asa ca 10 sau 3 nu functioneaza aici).

1. Este teribil de greu sa fii actor. Daca pana acum apreciam actorii la un nivel superficial, in functie de niste criterii legate doar de finalitatea muncii lor, acum situatia este alta. Dupa ce am vazut cat de disponibil psihic si spiritual trebuie sa fii, cat efort trebuie sa depui sa intri intr-un rol si cat sa poti sa iesi, iar toate schimbarile astea sa nu-ti lase pitici pe creier si sechele in inima, acum, acum apreciez mult mai mult actorii.

2.Pana la aceste cursuri, in mintea mea, actorii erau cei ce faceau toata treaba. Mai exact, daca ai bafta de actori buni, ca regizor nu faci prea multe. Chiar si daca nu, actorul e actor si trebuie sa stie ce sa faca. Ei bine, nu. Regizorul munceste de-i stau limbile ceasurilor de pe toti peretii de atata efort. El nu trebuie doar sa inteleaga fiecare specimen uman in parte, fiecare tipologie de actor, nu trebuie doar sa aiba o viziune asupra intregii piese ori sa-i dea o intentie finala, el se speteste sa creeze cadrul in care actorul sa-si gaseasca motivatia interioara pentru a intra in piesa, sa-si gaseasca intentia fiecarei fraze, fiecarei parti in care joaca. Regizorul e psiholog si inginer, e muzician si sociolog, e doctor si practician ocult.

3. Vorbitul in public este mic copil pe langa jucarea unei scene. Daca atunci cand trebuie sa tii o prezentare, un discurs sau o dezbatere publica te informezi inainte, iti aduni ideile si iti creezi o prezentare pe care o expui, ei bine, o scena te obliga nu numai la o dictie buna, nu numai la o mimica adecvata, ci la transmiterea unor trairi fara a te concentra pe cele 2 exponente: dictie si mimica. Mai exact, asa cum frumos ne-a invatat Florin, atentia acordata expunerii textului intocmai asa cum l-ai invatat, atentia asupra gesturilor si straduinta de a transmite ceva anume nu face decat sa te arate fals. Intr-o scena/piesa de teatru/film trebuie sa simti tu mai intai ceea ce vrei sa transmiti si sa ii lasi pe cei ce te vad sa citeasca asta, sa descifreze simtamintele tale. Trebuie sa le arati ca-i consideri inteligenti si sa le lasi imaginatia sa zburde intr-atat incat sa prinda esentialul jocului tau.

4. Oamenii se tem sa se arate. Se tem sa planga asa cum o fac ei acasa, se tem sa se sperie asa cum o fac in interiorul lor, se tem sa-si arate suferinta. E normal, ne e teama de lupii alfa care ar putea sa simta la orice pas mirosul slabiciunilor noastre. Ne e teama ca vom fi devorati daca ne aratam slabi vreodata, ne e teama ca vom fi judecati. Adevaratii actori sunt cei care nu se tem. Care se pun in situatii limita pentru a vedea cum reactioneaza si pentru a le intelege si a se intelege pe ei.

5. Oamenii judeca prea mult pe ceilalti oameni. Aratam cu degetul si punem etichete cu o rapiditate supersonica. Ne place sa incadram in alb si negru totul, desi majoritatea se proclama iubitoare de culori. X e imoral, Y e las, Z e prost si A e marsav. Nu exista nici situatii, nici contexte atenuante, nici intelegerea comportamentelor intr-un cadru larg, ghidat de experiente trecute, de construirea acelei entitati, de nimic. Ne credem dumnezei la fiecare pas si cerem simultan intelegere dumnezeiasca de la cei din jur. Oare sfatul acela al parintilor, de pe vremea cand il intelegeam la un nivel de baza, cu “nu face altuia ce tie nu-ti place” , nu s-a prins de nimeni? Sau atunci cand devenim adulti devenim zei ce nu trebuie sa asculte decat de propriile placeri?

6. Am invatat sa-mi stapanesc mai putin mimica si cuvintele. E bine sa gandesti de 2 ori inainte de a spune ceva. E bine sa fii diplomat si sa iti creezi imaginea pe care o vrei. Dar e bine sa fii uman si sa fii “tu”, indiferent de cadru. Macar din cand in cand.

7. Florin Serban este un didact exceptional, un regizor extraordinar si un om asa cum imi place mie sa cunosc. Daca vreodata va tenteaza sa incercati sa atingeti cu degetul tainele actoriei, il recomand cu toata recunostinta si umila mea experienta. Si bineinteles, recomand Scoala de actorie Florin Serban.

In incheiere, multumesc fetelor tare simpatice de la Bortun Olteanu ca s-au gandit la mine si Prestigio ca mi-a oferit sansa de a trai o asemenea experienta.

P.S: Urmeaza sa vedeti si filmarea cu mine, insa pana la “noi ordine” nu am voie sa va dau detalii.

Macelul din Sudan

Sa amintesc ca la cateva saptamani dupa ce a primit premiul Pulitzer pentru aceasta fotografie, Kevin Carter s-a sinucis? In nota lasata precizeaza ca era bantuit de imaginile terifiante ale copiilor infometati sau morti, executati cu cruzime, aruncati in gropi comune si alte asemenea fapte covarsitoare pentru oricine.

De data aceasta incercarea de a atrage atentia asupra Sudanului si a ororilor de acolo se realizeaza printr-un film. Numit “Machine Gun Preacher“, filmul aduce in prim plan o poveste reala, a unui american – Sam Childers – ce lupta cu indarjire atat pentru schimbarea situatiei si incetarea crimelor, cat si pentru alinarea copiilor prinsi intr-un razboi care nu-i reprezinta, pe care nu-l inteleg si care le distruge tot ce au: camin, familie, viata.

Dincolo de faptul ca filmul este construit  pe ideea clasica a filmelor americane, o poveste inspirationala, in care bad boy-ul, fost traficant de droguri, puscarias, alcoolic ajunge sa se increada in forta divina si sa construiasca biserici si orfelinate, dincolo de faptul ca aceasta poveste este adevarata, (gasiti aici mai multe informatii despre Sam Childers) filmul reuseste sa transmita un impuls de a ne cauta, in viata asta mica si insignifianta pe care o purtam, un scop dincolo de noi si de telurile noastre comune si ordinare, de a face lucruri care sa ridice gradul de umanitate din noi si care sa lase in urma o lume mai buna.

Un film de vazut, despre un efort de a crede si de a lupta pentru o lume mai buna. Un film despre bunatate, asa cum este ea in adancuri si despre renuntarea la ignorare.

Pentru a va face o imagine completa despre drama oamenilor din Sudan, iata 2 rapoarte ale Amnesty: aici si aici.