Facerea. Ziua 1.La inceput a fost PR-ul. Sau advertising-ul?

Nici nu mai conteaza, mai ales acum ca le impac pe amandoua. Pe scurt sunt noul communication manager intr-o agentie de publicitate. Da, da si agentiile de publicitate au nevoie de PR si social media si clientii lor sunt tot clienti si au acelesi nevoi. Asadar, de acum ma gasiti si pe adresa Ad-venture Advertising, noua mea casa pe timp de zi. Avem proiecte mari, proiecte mici, avem evenimente, avem o echipa mare si frumoasa, asa cum ii sade bine unei agentii ce anul acesta aniverseaza 10 ani de existenta.

Site-ul nu vi-l prezint deocamdata caci e in renovare si nu e frumos sa vedeti var pe parchet si giurgiuvele nevopsite. Asa se intampla cand vine un om de online ce a trait printre programatori. Schimba tot in cale, nimic nu-i convine, reasambleaza si modifica cu sarg. Dar va astept pe pagina de Facebook sa vorbim si sa ne amuzam si ce mai vreti voi.

Cam atat pentru moment, promit sa va tin la curent, deocamdata imi intind antenele pe la creatie, pe la BTL, pe la CS si incerc sa inteleg cum se misca lucrurile pe aici.

(Din motive necunoscute mie deasupra biroului meu sta scris falnic cuvantul “Director” – probabil au aflat baietii ca e folositor sa te intelegi bine cu “fata de la PR” )

Si uite asa, a ajuns Andreea din poveste sa gateasca “tigaie de pui cu legume”, cea mai lunga si anevoioasa reteta din viata ei. De ce? Pentru ca am gatit pentru 10 oameni si va imaginati cat pui si cate legume a trebuit sa maruntim (slava Domnului, am avut un coleg pe cinste, altfel…nu stiu ce faceam: cc: Nicu), dar a iesit si cea mai buna tigaie din lume.

Pe scurt, cum am ajuns eu sa ma joc de-a bucatarul? Unilever- divizia Food Solutions a lansat 8 noi sosuri pentru bucatarii profesionisti si pentru ca e mandra de ele, a invitat cativa bloggeri cu chef de joaca si incercari sa vada ce poate iesi din mainile lor, priceperea bucatarilor profesionisti si sosurile Knorr.

A iesit cam asa:

De ce si-a dorit Unilever sa ne prezinte sosurile sale? Pentru ca a pornit o lupta de educare a gusturilor consumatorilor romani, care, conform studiilor realizate de cercetatorii lor interni, mananca foarte multa mancare uscata, prefera pizza, shaorma si garniturile de cartofi si mananca foarte nesanatos. Astfel, ei isi doresc sa ii convingem pe apropiati si, pe termen lung pe consumatori, sa inceapa sa manance sanatos si sa savureze mancarea, adaugandu-i un sos sau cerand unul cand mananca la restaurant.

Sa mancati sanatos, da?

Eu am inceput sa-mi fac o lista cu cartile pe care le-am tot amanat si pe care vreau sa le citesc in prima jumatate a anului musai:

1. Dragostea in vremea holerei, Gabriel Garcia Marquez carte pe care am tot inceput-o si am parasit-o de nenumarate ori, fara explicatii prea concrete.

2. Nostalgia lui Cartarescu pe care de asemenea am abandonat-o inainte de vreme. Poate a venit vremea sa-i gust  si sa-mi placa scrierile lui Cartarescu.

3. Hotii de frumusete, Pascal Bruckner

4. Romancierul naiv si sentimental, Orhan Pamuk

5. Istanbul, Orhan Pamuk

6. In cautarea fericirii, Bertrand Russel

7. Iubirile croitoresei, Maria Duenas (am primit recomandari bune referitoare la ea)

Voi ce mai cititi? Recomandari, sugestii, reclamatii?

Absolventa de stiinte politice fiind, am sustinut si o licenta in domeniu, licenta prin intermediul careia am studiat inceputurile democratice romanesti de dupa ’89 si modul in care democratia va evolua pornind de la primele semnalmente.

Haideti sa vedem de ce au iesit oamenii in strada si daca ne indreptam catre o revolutie sau nu. (voi opina strict din punctul de vedere al stiintelor politice, evitand orice abatere catre conspiratii interne sau internationale, orice conspiratii si marsavii proclamate in tonuri tari in presa zilele acestea)

Abordarea mea este una ce se bazeaza pe institutionalismul istoric, curent ce se axeaza pe efectele institutiilor de-a lungul timpului si mai ales pe modul in care un anume tip de institutii, o data create, pot influenta sau constrange comportamentul actorilor care le-au creat.

Alegerile institutionale facute in trecut pot persista sau pot fi „blocate” astfel incat ele vor putea influenta si constrange actorii chiar si mai tarziu, in timp. Datorita capacitatii de a rezista in timp, institutiile devin rezistente la schimbare din doua motive: datorita incertitudinii asociate designului institutional si datorita constitutiilor nationale si tratatelor internationale care pot induce costuri tranzactionale importante si pot impune standarde institutionale ridicate.

Paul Pierson a introdus in cadrul acestei abordari cateva concepte cheie si anume: „beneficii ridicate”, „dependenta de calea deja aleasa „(path-dependence) sau blocarea (lock-ins).

Dependenta de calea aleasa aceasta se refera la deciziile anterioare luate de actori care constituie astfel o baza pentru acestia de a continua cu alegerile institutionale si politice mostenite din trecut. Margaret Levi defineste dependenta de cale astfel: „Dependenta de calea aleasa inseamna (…), ca o data ce o tara  sau o regiune a pornit pe o cale, costurile de intoarcere sunt foarte mari. Vor exista alte posibilitati de a alege, insa fortificarea anumitor aranjamente institutionale va limita fiecare inversare a alegerii initiale.

In sfarsit, analiza institutionala demonstreaza ca ritmul si directia dezvoltarii sunt dependente istoric, iar salturile în istorie, prin revolutii, desi posibile, nu elimină integral „dependenta de cale“, adica de istorie. Schimbarea institutionala ramane astfel una din problemele centrale ale oricarei dezvoltari, fie ea economica sau politica.

Mai exact, modul in care s-au format institutiile si partidele politice la inceputul anilor ’90 determina in mod direct modul in care a evoluat tranzitia si democratia  in Romania. Am avut un start prost, inceput cu violente, urmat de mosteniri apasatoare din fostul regim, de translatarea liderilor politici si de un pluripartidism mimat. Acum nu facem altceva decat sa ne demonstram dependenta de calea aleasa.

Ritmul de schimbare a institutiilor formale in Romania s-a dovedit a fi mai rapid ca al celor informale, care dispun de o inertie culturala profunda. In acest proces, se constituie ceea ce institutionalistii numesc „dependenta de cale“ (C.D. North, 1990), istoria, mai ales culturala, intervenind pentru a diminua ritmurile schimbarilor. Mai mult, ca urmare a acestor efecte, institutiile formale deja instituite fie sunt vidate de continut, intrucat stimulentele sau sanctiunile ce le sunt asociate nu opereaza, adica sunt ignorate de actorii care aplica doar propriile reguli informale, fie sunt luate ca un paravan care opacizeaza operabilitatea extinsa a institutiilor informale.

Morala fenomenului “dependentei de cale” este simpla: istoria conteaza, ea isi pune amprenta pe conduite, ramane si rezista. De ce? Pentru ca ea generează niste cercuri vicioase extrem de greu de demontat. Astfel, am pornit pe drumul democratiei cu o societate civila mimata, cu oameni neinformati si dezinteresati in ceea ce privesc drepturile constitutionale si modul in care pot participa in construirea unui nou regim, fapt ce s-a perpetuat 21 de ani, rasarind slab si timid, rar, cateva initiative si contururi ale unei societati civile ce inca nu e sigura de rolul ei.

Se poate cert lua in consideratie logica unei interpretari de tip path dependency (dependenta de cale), care ofera o explicatie inscrisa intr-o continuitate istorica . In acelasi timp, costurile tranzitiei au alimentat in mod pervers un potential critic in randul asa zisilor “perdanti” ai tranzitiei. Nostalgicii vremurilor apuse se regasesc printre sustinatorii partidelor “contra”. Astfel, terenul politic romanesc este un spatiu propice pentru dezvoltarea partidelor „contra” si tot asa se poate explica fertilitatea pe care o cunoaste discursul populist in tara noatra. Altfel spus, “criza dezvoltarii”, pentru a relua formula lui Hermet (1996), induce o criza a Statului care pierde progresiv controlul asupra teritoriului atat din punct de vedere economic cat si politic.

Se poate crea astfel o teorie a „perpetuarii subdezvoltarii” sau o „dezvoltare predeterminata vicios”.

Obstacolele principale in calea democratizarii, conform lui S. Huntington sunt, obstacolul politic, absenta experientei democratice, supravietuirea liderilor totalitari ce tind sa devina „oponenti neclintiti ai democratizarii” si „slabiciunea adoptarii reale a valorilor democratice”. Cauza de fond ce le condiţioneaza si pe celelalte este tipul de cultura existent. Teza cruciala a lui Huntington este aceea ca „diferentele majore in dezvoltarea politica si economica  intre civilizatii sunt in mod clar inradacinate in diferitele lor culturi” . Ca atare principalele obstacole in calea democratizării apartin culturii politice .

Sistemul de partide romanesc este astazi inchis si matur. Nimeni nu mai asteapta acum schimbarea, marea schimbare, clamata de la revolutie si pana la ultimele alegeri. Opinia publica a inceput sa invete failibilismul, pentru ca acesta pare a fi singura solutie pentru un perpetuu echilibru al iluziilor politice.

In concluzie, am schimbat sistemul cu varsare de sange, raniti si morti. Am intrat intr-o democratie mimand partide, societate civila si aducand in spate vechii lideri. Nu stim acum decat sa fim dependenti “de calea” aleasa, sistemul bolnav in care ne aflam nu poate fi schimbat pas cu pas, treptat, cu rabdare. Ori il suportam, ori il rasturnam asa cum am fost obisnuiti. Din pacate asa simte si se misca poporul roman.

*Imagine preluata de pe a1.ro.

Ne impletim lipsa de curaj si de traire cu mirajul unui trecut glorios, faurit parca anume pentru niste urmasi inapti de a-l reproduce sau egala. Himera unui popor brav ce nu s-a lasat niciodata condus sau infrant, ce poarta totusi in carnea-i urmele de unghii incastrate ale turcilor, rusilor, ungurilor, popoare pe care le uram per se, aparent fara a le atribui vreo urma de vina ori vreun act de subjugare, pur si simplu crestem o ura a priori.

Aparent suntem printre cei mai optimisti europeni din UE, insa renuntam sau ne complacem fara limita. Ne e in mod constient frica de orice risc si totusi ne aventuram in cele mai ridicole povesti fiscale si stratageme economice. Suntem acei oameni pe care i-am ocoli in viata datorita lipsei lor de hotarare si indarjire. Suntem trestii indoite de himera ocidentalismului si al lui “e mai bine, mai curat, mai frumos “afara”". Ramanem fara principii, fara convingeri, doar cu pareri. O multime de pareri inutile si exprimate prost. O multime de expertize date in toate si nimic in acelasi timp si prea putine acte de schimbare a unui metabolism prea slabit. Semnam petitii online, scriem articole pe unde apucam, dam like-uri si share-uri pentru tot soiul de cauze inventate pentru orgoliul si stima de sine sau pentru scopuri ce necesita mai mult decat mimarea unei societati civile.

Vrem sa schimbam ambalajul unei tari de care nu ne mai simtim reprezentati si cosmetizam niste search-uri in Google. Oare nu este mai indicat sa-i construim un muzeu lui Brancusi in care sa ne limpezim ideile si cu ajutorul caruia sa revigoram atitudinile cetatenesti si mandria nationala?

Oare zambetul precar pe care il desenam pe propriile fete ori de cate ori auzim ori este recunoscut un plus romanesc nu merita o zvacnire reala de a actiona?

Ne ridicam barbiile dintre palme si devenim razboinici curati pana la primele usi inchise si primele negatii auzite. Oare am uitat sa perseveram? Oare nu mai exista perseverenta?

PERSEVERÉNȚĂ, perseverențe, s .f. Acțiunea de a persevera; însușirea de a fi perseverent; stăruință, statornicie în muncă, în convingeri, în atitudini etc.; tenacitate.

PERSEVERÁ, perseverez, vb. I. Intranz. A rămâne ferm și constant la o idee, la un sentiment, la o atitudine; a stărui cu răbdare și cu convingere într-o acțiune

Desi potrivit chestionarului pe care l-am aplicat anul trecut nu prea am cititori sub 17-18 ani, totusi, in cazul in care tinerele sperante de 14 intra pe aici, iata de ce cred eu ca ar trebui sa tineti cont in primul si minunatul an de liceu:

1. Sa nu crezi ca daca ai ajuns la liceu inseamna ca l-ai atins pe Dumnezeu de un picior. In continuare trebuie sa citesti, sa mergi la cursuri si sa iti dai silinta. Mai ai 4 ani pana sa devina prezenta optionala si cititul cursurilor obligatoriu doar in sesiune.

2. Nu veni cu masina la scoala, cu lantul la gat ori cu tocuri de 20, gene false si unghii cu sclipici. Da, stiu, esti adolescent si esti cel mai important de pe Terra. Da, esti tanar si vrei sa arati asta, vrei sa arati ca tu iei deciziile, ca esti cel mai tare din parcare. Insa risti sa pici in penibil. Risti sa vii cu o bustiera pe post de camasuta si o bentita pe post de fusta, decizie pe care ai s-o cam regreti mai tarziu.

3. Fii dragut cu colegii tai si nu extrem de entuziasmat de “cei mai mari”. Da, sunt a 12a si ei conduc liceul. Da, tipul care a iesit boboc iti zambeste strengar. Totusi arunca o privire in jurul tau, sa nu cumva sa zambeasca asa tuturor colegelor tale, in incercarea de “eu arunc plasa, cine pica, pica”. Nu spera si visa la cai verzi pe pereti ca el pleaca la facultate cu gandul la tine si veti avea relatia din basmele tale preferate.

4.Fii increzator in tine si fa ce-ti place. Nu trebuie sa excelezi la toate materiile, nu trebuie sa mergi la toate olimpiadele. Totodata verifica prin propriul filtru indicatiile date de profesori. Unii pot fi doar rautaciosi si frustrati (a se vedea cazul Fratescu – cc: Andrei Crivat, Doru Panaitescu, Raluca Popa) altii stiu ce spun si te indruma pe drumul cu care te potrivesti sau altii pot fi pur si simplu prea entuziasmati de cursul pe care il predau. (Exemplu concret: daca ea este profesoara de stiinte sociale, iti este diriginta si tu esti la profilul matematica informatica, intensiv informatica, deci cat se poate de real, n-o asculta sa te transferi. N-o asculta nici cand iti spune ca nu esti in stare sa faci nimic la vreo olimpiada sau sa iei BAC-ul. Ambitioneaza-te, mergi la olimpiade pe tara, ia 10 la BAC si te va evita pe veci, chiar si cand treci pe langa ea intamplator pe strada. Atat de mare e satisfactia, incat merita. Crede-ma pe cuvant. )

5.Citeste tot ce-ti pica in mana. Citeste dimineata, la pranz si seara. Citeste noaptea. Citeste in weekend, citeste in vacanta. Citeste in drumul spre scoala. Si asta nu doar in clasa a 9a, ci mereu. Acum stiu ca-mi vei zici ca-s nebuna, una “old-school”, o fosta tocilara care te bate la cap. Poti sa-mi zici cum vrei, atat timp cat incepi sa faci ce te indemn. Dupa o perioada vei intelege singur de ce.

6. Distreaza-te. Chiuleste, dar cu cap, iesi cu prietenii, distrati-va in pauza mare. Cu cap, da? Cu cap!

7. Fa-ti prieten macar un profesor (nu profu’de spor si nu in acel sens, da?) Un profesor la a carui materie sa zbarnai sau treaba ta cum il alegi, insa e bine sa aiba influenta si sa “tina cu tine” atunci cand intri in belele. (sau ai nevoie urgenta de niste acte si secretarele, ah secretarele, se fac ca ploua.)

Sa fiti cuminti, da?

Leapsa merge catre fostii mei colegi de liceu, chiar daca in alta perioada Andrei, Doru si Raluxa.

Din pacate, aseara, mergand la film, am sesizat ca nostalgia pentru majoritatea celor din sala nu a fost atat de mare incat sa ne bucuram cu adevarat de film. Tind sa cred ca motivul e varsta noastra frageda . Domnii si doamnele cu mai multi ani si mai multa experienta s-au amuzat dulce de mult mai multe scene decat noi, tineretul din ziua de azi.

Pe scurt, cum e filmul pentru cei de pana in 25 de ani: haios pe alocuri, cu mult prea multe cantecele si ce e cel mai greu de indurat: oamenii. Nu am gasit locuri personajelor umane langa papusile din amintirea noastra. Cumva cred ca ne dorim copilaria neintinata de valul schimbarii, iar aparitia oamenilor in jurul Muppets ne-a ridicat sprancenele instantaneu si revoltator. Dupa ce ca exista in film, oamenii astia mai si canta si danseaza. Asta a deranjat si mai tare. Ei ar trebui sa fie elemente decorative cum sunt papusile in filmele cu oameni. Daaar… ne-am amintit de melodia de inceput si de tananana..mahna mahna, ce nu ne-a mai iesit vreme buna din capsoare. Am ras si ne-am bucurat alaturi de Miss Piggy, Kermit, Gonzo si ceilalti. Totusi am realizat ca nu mai avem rabdarea de a ne prosti copilareste si de a ne amuza de lucruri altadata atat de suculente.

Este un film usurel, cum isi doreste, de vazut daca ai rabdare si daca stii sa te mai bucuri precum un copil, daca iti place un film cu mai bine de jumatate din scene cantate si/sau daca erai in copilarie un adevarat fun The Muppets.
Altfel, s-ar putea sa te plictisesti sau sa te intristezi ca “nu mai sunt papusile de care te-ai indragostit”.

Eu am plecat vesela, cantand si cu ceva mai multa pofta de viata, desi m-am situat intre cei exasperati de cantecele si de personajele umane. Daca mergeti, sa va intoarceti si aici la mine si sa-mi spuneti voi cum ati trait filmul.

Povestea, asa cum v-am descris-o si cand am vorbit despre film, se desfasoara in jurul a trei femei pe care le leaga nu numai un proiect secret ce le pune in pericol viata si slujbele, ci si o prietenie trainica.

Romanul este unul savuros, ce-i drept si mai savuros in engleza, traducerea ii ia putin din farmecul jargonului si al jumatatilor de cuvinte folosite in anii ’60 in Mississippi, dar in continuare “de citit”.

Chiar daca ati vazut filmul, nu ezitati sa cititi si cartea, veti mai descoperi cateva parti ce nu au fost incluse in ecranizare si veti putea retrai si revedea cu propriile simturi personajele ce v-au placut.

Daca nu ati vazut filmul, si mai bine. Aveti ocazia sa va construiti propriile imagini ale personajelor, locurilor si cadrelor si apoi le puteti confrunta cu cele alese in film.

Cartea este aparuta la editura Univers, editura ce-mi devine din ce in ce mai draga. Saptamana aceasta trebuie sa-mi soseasca “Capitanii nisipurilor” a lui Jorge Amado, iar daca promit sa reediteze Tocaia Grande, promit la randu-mi sa le devin fanul lor numarul 1.

Cea mai provocatoare este cea in care am experimentat sa-i zicem “viata de actrita”.  3 zile si 3 cursuri nu te transforma in artist, nici in actor, insa iti releva niste lucruri si niste trairi de care nu te credeai capabil. In cazul meu, dupa ce m-a scos din toate zonele de confort posibile, dupa ce m-a trantit in niste stari cel putin bizare, experienta incercarii de a fi actor, chiar si pentru 10 minute de filmare, m-a invatat cel putin 7 lucruri. (in ultima vreme dezvolt o pasiune pentru cifra 7, de aceea am ales sa va povestesc doar 7 dintre ele. In plus, nu-mi plac topurile, asa ca 10 sau 3 nu functioneaza aici).

1. Este teribil de greu sa fii actor. Daca pana acum apreciam actorii la un nivel superficial, in functie de niste criterii legate doar de finalitatea muncii lor, acum situatia este alta. Dupa ce am vazut cat de disponibil psihic si spiritual trebuie sa fii, cat efort trebuie sa depui sa intri intr-un rol si cat sa poti sa iesi, iar toate schimbarile astea sa nu-ti lase pitici pe creier si sechele in inima, acum, acum apreciez mult mai mult actorii.

2.Pana la aceste cursuri, in mintea mea, actorii erau cei ce faceau toata treaba. Mai exact, daca ai bafta de actori buni, ca regizor nu faci prea multe. Chiar si daca nu, actorul e actor si trebuie sa stie ce sa faca. Ei bine, nu. Regizorul munceste de-i stau limbile ceasurilor de pe toti peretii de atata efort. El nu trebuie doar sa inteleaga fiecare specimen uman in parte, fiecare tipologie de actor, nu trebuie doar sa aiba o viziune asupra intregii piese ori sa-i dea o intentie finala, el se speteste sa creeze cadrul in care actorul sa-si gaseasca motivatia interioara pentru a intra in piesa, sa-si gaseasca intentia fiecarei fraze, fiecarei parti in care joaca. Regizorul e psiholog si inginer, e muzician si sociolog, e doctor si practician ocult.

3. Vorbitul in public este mic copil pe langa jucarea unei scene. Daca atunci cand trebuie sa tii o prezentare, un discurs sau o dezbatere publica te informezi inainte, iti aduni ideile si iti creezi o prezentare pe care o expui, ei bine, o scena te obliga nu numai la o dictie buna, nu numai la o mimica adecvata, ci la transmiterea unor trairi fara a te concentra pe cele 2 exponente: dictie si mimica. Mai exact, asa cum frumos ne-a invatat Florin, atentia acordata expunerii textului intocmai asa cum l-ai invatat, atentia asupra gesturilor si straduinta de a transmite ceva anume nu face decat sa te arate fals. Intr-o scena/piesa de teatru/film trebuie sa simti tu mai intai ceea ce vrei sa transmiti si sa ii lasi pe cei ce te vad sa citeasca asta, sa descifreze simtamintele tale. Trebuie sa le arati ca-i consideri inteligenti si sa le lasi imaginatia sa zburde intr-atat incat sa prinda esentialul jocului tau.

4. Oamenii se tem sa se arate. Se tem sa planga asa cum o fac ei acasa, se tem sa se sperie asa cum o fac in interiorul lor, se tem sa-si arate suferinta. E normal, ne e teama de lupii alfa care ar putea sa simta la orice pas mirosul slabiciunilor noastre. Ne e teama ca vom fi devorati daca ne aratam slabi vreodata, ne e teama ca vom fi judecati. Adevaratii actori sunt cei care nu se tem. Care se pun in situatii limita pentru a vedea cum reactioneaza si pentru a le intelege si a se intelege pe ei.

5. Oamenii judeca prea mult pe ceilalti oameni. Aratam cu degetul si punem etichete cu o rapiditate supersonica. Ne place sa incadram in alb si negru totul, desi majoritatea se proclama iubitoare de culori. X e imoral, Y e las, Z e prost si A e marsav. Nu exista nici situatii, nici contexte atenuante, nici intelegerea comportamentelor intr-un cadru larg, ghidat de experiente trecute, de construirea acelei entitati, de nimic. Ne credem dumnezei la fiecare pas si cerem simultan intelegere dumnezeiasca de la cei din jur. Oare sfatul acela al parintilor, de pe vremea cand il intelegeam la un nivel de baza, cu “nu face altuia ce tie nu-ti place” , nu s-a prins de nimeni? Sau atunci cand devenim adulti devenim zei ce nu trebuie sa asculte decat de propriile placeri?

6. Am invatat sa-mi stapanesc mai putin mimica si cuvintele. E bine sa gandesti de 2 ori inainte de a spune ceva. E bine sa fii diplomat si sa iti creezi imaginea pe care o vrei. Dar e bine sa fii uman si sa fii “tu”, indiferent de cadru. Macar din cand in cand.

7. Florin Serban este un didact exceptional, un regizor extraordinar si un om asa cum imi place mie sa cunosc. Daca vreodata va tenteaza sa incercati sa atingeti cu degetul tainele actoriei, il recomand cu toata recunostinta si umila mea experienta. Si bineinteles, recomand Scoala de actorie Florin Serban.

In incheiere, multumesc fetelor tare simpatice de la Bortun Olteanu ca s-au gandit la mine si Prestigio ca mi-a oferit sansa de a trai o asemenea experienta.

P.S: Urmeaza sa vedeti si filmarea cu mine, insa pana la “noi ordine” nu am voie sa va dau detalii.

Sa amintesc ca la cateva saptamani dupa ce a primit premiul Pulitzer pentru aceasta fotografie, Kevin Carter s-a sinucis? In nota lasata precizeaza ca era bantuit de imaginile terifiante ale copiilor infometati sau morti, executati cu cruzime, aruncati in gropi comune si alte asemenea fapte covarsitoare pentru oricine.

De data aceasta incercarea de a atrage atentia asupra Sudanului si a ororilor de acolo se realizeaza printr-un film. Numit “Machine Gun Preacher“, filmul aduce in prim plan o poveste reala, a unui american – Sam Childers – ce lupta cu indarjire atat pentru schimbarea situatiei si incetarea crimelor, cat si pentru alinarea copiilor prinsi intr-un razboi care nu-i reprezinta, pe care nu-l inteleg si care le distruge tot ce au: camin, familie, viata.

Dincolo de faptul ca filmul este construit  pe ideea clasica a filmelor americane, o poveste inspirationala, in care bad boy-ul, fost traficant de droguri, puscarias, alcoolic ajunge sa se increada in forta divina si sa construiasca biserici si orfelinate, dincolo de faptul ca aceasta poveste este adevarata, (gasiti aici mai multe informatii despre Sam Childers) filmul reuseste sa transmita un impuls de a ne cauta, in viata asta mica si insignifianta pe care o purtam, un scop dincolo de noi si de telurile noastre comune si ordinare, de a face lucruri care sa ridice gradul de umanitate din noi si care sa lase in urma o lume mai buna.

Un film de vazut, despre un efort de a crede si de a lupta pentru o lume mai buna. Un film despre bunatate, asa cum este ea in adancuri si despre renuntarea la ignorare.

Pentru a va face o imagine completa despre drama oamenilor din Sudan, iata 2 rapoarte ale Amnesty: aici si aici.