Tara mare, remuneratie mica

0 Flares Filament.io 0 Flares ×

rasaritEram agitata ca in mai toate zilele de munca, ba cred ca eram si in ceva pitch in perioada aia. O sun pe mama pe la 10 s-o-ntreb de sanatate. Pauza. Telefon inchis. Hmm…mama nu prea face d’astea, dar nah, o fi la munca si n-a vazut ca i s-a descarcat bateria. Ma intorc la bugete, prezentari si alte cele. Dupa o vreme o sun din nou. Abonatul iar nu poate fi gasit. Al 7-lea simt, ala care functioneaza tot timpul cand e vorba de dibuit lucruri rele ce li se intampla oamenilor dragi, imi pompeaza adrenalina-n creier. Il sun pe frate-miu, care, asa cum ma asteptam, pauza, nu raspunde. E clar ceva dubios. Mai trimt 3 mailuri si ma duc pe hol sa dau urmatorul telefon, pregatindu-ma sa aflu vreo veste nasoala. Il sun pe tata. Asa cum l-a invatat pe el natura sau viata, nu mi-e inca prea clar, nu le prea are cu menajatul oamenilor si cu imbracatul lucrurilor in cuvinte mai docile:

-Saru’mana. Ce faci, tata?

-Uite acum plecam de la spital.

-Spitaaal?!!! (am deja genunchii moi si un gol in stomac)

– Pai da, maica-ta e bine, a iesit din operatie, am si vorbit putin cu ea, doctorii zic ca a fost mai bine decat se asteptau.

-$^&*£ ce? Ce spital, ce operatie, ce-a patit mama?

-Pai hernie ombilicala, da’stii cum sunt treburile astea, la maica-ta…mai complicate.

-Pai bun si pe mine n-avea de gand sa ma anunte nimeni?

-Nu voiam sa te speriem. (really? asa nu sperii tu oameni? whatever…)

Si uite asa, cu ochii in lacrimi de furie ca au facut-o ei pe batmanii si mi-au ascuns, ca mama e la terapie intensiva si eu dau niste nenorocite de mailuri, m-am intors in birou, le-am zis ca plec acasa si 2 zile nu-s disponibila, e vorba de mama, imi pare rau.

Si iata-ma ajunsa in spitalul din Braila la 10.30 noaptea, cu niste trandafiri deja pleostiti de la drumul interminabil cu trenul, pe holurile alea care put incredibil a cloroform amestecat cu ceva mancare de varza de regim si rani infectate, in spitalul pe care il urasc din principiu pentru ca mi-am pierdut acolo, pe rand, bunicul si bunica.

Am ajuns la terapie intensiva, fara sa ma intrebe cineva de sanatate, ce caut, ca-i tarziu sau ceva, poate puteam sa plantez si dinamita prin saloane, cui ii pasa?

– Domnisoara, stati afara ca tocmai ce-am spalat pe jos. (pe bune? asta-i motivul? sa nu mai muncesti tu o data? – iar injur in gand)

– Ma scuzati, nu vreau sa deranjez. Tocmai ce-am ajuns din Bucuresti. Mama e aici si vreau s-o vad, vreau sa stiu ca-i bine.

-Domnisoara, nu aveti voie aici. Dar daca mai aveti putina rabdare, dupa ce trece domnu’doctor la vizita, ca sa nu va vada acolo, puteti intra. (booon, deci doamna asta poate face concesii  sau pana la venirea doctorului se va fi uscat pe jos si n-o sa las urme?)

Stau pe hol si-mi frang mainile si-n ciuda conceptiilor mele pe care le credeam foarte bine impamantenite, ma gandesc daca au dat bani doctorului. De data asta n-o gandesc cu ura anti-mita, ci cu teama copilului care-si stie parintele nevoit sa stea in spitalul ala imbacsit. Ma surprind gandindu-ma la asta si ma sperii, simt repulsie fata de mine si fata de sistem in acelasi timp.

Reusesc sa intru, ma mai sperii o data. Pana sa ajung la mama in capatul celalalt al salii dau peste o batranica ce vorbeste cu niste fiinte nevazute, peste oameni care gem ingrozitor, de un batranel nemiscat- mi-e teama ca a murit, mi se zburleste parul si am fiori reci pe toata spinarea. Mama e bine, ma vede, incearca sa ma certe ca am venit, eu incerc s-o cert ca nu mi-a spus, ne oprim amandoua, ne tinem in brate si o asigur ca o sa fiu afara pe hol pentru orice, ca n-o las.

Ma rog, trec zile, e mutata in salon, ni se spune ca suntem norocosi ca au paturi suficiente sa stea fiecare singur intr-un pat ( say what?? oO) cei care suntem pe post de insotitori facem cu randul pe unicul scaun existent in salonul ala si ne bucuram ca mai e un pat liber la care speram fiecare dintre noi pentru noptile ce vor urma.

Asistentele trec rar prin saloane -probabil n-au timp, probabil nu le pasa -nu stiu, dar stiu ca am de gand sa le deranjez in mod constant. Si pentru ca-s artagoase si e posibil sa ma mai duc si pe acasa sa ma schimb, iar mama sa ramana singura, ma surprind  rasplatindu-le pe alocuri. Si primesc mereu acelasi raspuns:

-Ah, dar nu-i nevoie. (replica insotita in mod constant, enervant de constant de largirea buzunarului cu mana, astfel incat sa fie sigura/sigure ca plasez “multumirea” unde trebuie.

Ma enervez maxim, dar ma simt impotenta: postez pe facebook si ma simt ipocrita in nemultumirea mea. Scene de teatru mai proaste ca in spitalele romanesti nu cred ca exista. Doctori care se prefac interesati de pacienti doar cand apare in campul lor vizual un plic si asistente ce joaca extrem de prost replici precum “nu trebuie, stati cuminte”, dar ale caror buzunare nu mai stau demult lipite, ci arata ca fundurile fantanilor de dorinte( singura diferenta e ca ele primesc doar bacnote) si care isi amintesc de tratamente, de pansamente doar daca e vreo ruda insistenta si potenta financiar. Pana si telenovelele sunt mai bune decat filmul asta prost cu spitale made in Romania.

“Atentiile” catre cadrele medicale n-ar trebui sa existe. N-ar trebui sa existe astfel de atentii catre nimeni care este platit sa iti ofere servicii. Lupti contra proastelor obiceiuri si scrii si te enervezi, dar oare poti sa pastrezi normele pe care le emiti atunci cand este vorba de cineva drag tie? Cum iesim din cercul asta vicios? Primul pas ar fi un sistem medical functional, medici platiti bine, astfel incat sa nu se umileasca in fata pacientilor. Dar pana atunci, pana va exista acest sistem, ce facem?

p.s: mi-am amintit acest episod citind un articol plin de revolta la adresa medicilor din Romania. Si ma tot intreb care-i solutia. Caci de aratatul cu degetul putem cu totii, mai greu cu gasirea si implementarea solutiilor.

p.ps: mama e bine. 🙂

 

About Andreea

Om de comunicare, trecuta prin agentii, mi-am revendicat felia de tort ce-mi place cel mai mult: crearea de continut. Mai multe informaţii aici.

2 comments

  1. Insanatosire grabnica mamei tale, cat despre spitalele din Romania, cel putin din Bucuresti am avut neplacerea sa le vizitez pe toate..si peste tot e la fel.
    Doctori dezinteresati, asistente care nu viseaza decat spagi pentru orice, si bolnavi tristi…tristi ca trebuie sa se complaca intr-un astfel de sistem unde spera sa primeasca ceva atentie ce ar trebui sa li se cuvina…Se va schimba ceva vreodata oare?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *