No country for real man

0 Flares Filament.io 0 Flares ×

sperantaor woman. No country for humans.

Exact in spatiul asta ne aflam. Exact in spatiul in care robotii sunt ceruti si apreciati, in care ideea de libertate nu mai e interzisa, tine de liberul arbitru, dar nimeni n-o mai alege. Acum libertatea nu mai are gust pentru ca pare la indemana si pentru ca putem injura pe strada, pe net, in institutii si la coada in supermarket. Lumea in care principiile si etica nici macar nu mai sunt aduse in discutie, cu atat mai mult atribuite ca virtuti.

Lumea lui zero barat. Lumea lui nimic si a fundului de ocean, a malului si a cioturilor. Traim, de fapt ne facem ca traim, fara scop, fara misiune, fara tinta. Ne taram trupurile blegi catre o noua zi, o noua slujba, o noua prietenie doar pentru a mai trece timpul, pentru a impresiona ori pentru a ne ascunde. Nu ne sacrificam pentru nimic, cu atat mai mult pentru altul, pentru vreo cauza nobila sau un tel inalt. Ne sacrificam insa involuntar spiritele traind o existenta minuscula. Ne simtim picaturi intr-un ocean si ne lasam purtati de val. Poate vom ajunge pe un mijloc de fata bronzata, poate vom mangaia vreun delfin, poate ne va purta intr-o directie mai buna vantul. Totul e poate si nimic vreau, cu atat mai mult pot sau fac sa pot. Totul e trebuie, un trebuie crestat direct pe cortex de mana de otel a unei corporatii, ori a unei societati cu reguli in care nici ea nu crede, dar pe care le impune cu nesat.

Ne invartim in cercuri concentrice din dorinta de a atinge perfectiune pura a formei geometrice amintite. Totul trebuie sa fie perfect. Ca atare, visam fericire. In nci un caz nu ne asumam ceea ce vine cu fericirea, nici macar intelegerea umanitatii din noi. Visam fericirea in sute de forme si culori, fara sa o putem defini riguros vreodata. E frumoasa ideea de fericire, ca atare trebuie sa ne-o dorim si noi. Vrem fericirea si o transformam intr-o obsesie macabra ce ne lasa pe umeri o mare de durere. Pe care o caram in spate zilnic, doar suntem roboti, nu?

Ne ucidem vise. Doar visatorii nu sunt oameni puternici, nu? Si cu totii vrem sa fim puternici. Si duri.

Suntem penibili zilnic si ne mintim uitandu-ne in propria retina. Mintim si asteptam. Suntem o rasa de “asteptaci”. O specie care e deranjata de asteptatul la coada de la paine, dar nu are nimic impotriva sa astepte pere malaiete.

Suntem tot mai putin din ce visam sa fim si ne pierdem tot mai des. Suntem rai, meschini, posaci si nemilosi.

Suntem fara speranta?

About Andreea

Om de comunicare, trecuta prin agentii, mi-am revendicat felia de tort ce-mi place cel mai mult: crearea de continut. Mai multe informaţii aici.

One comment

  1. Poate si ADN-ul nostru dicteaza sa fim asa. Pe alte meleaguri oamenii nu sunt umbriti de uratenia descrisa mai sus. Cand normalitatea este egala cu lupta pentru suprematie sau chiar supravietuire, unde sa mai gasesti loc si pentru frumos ? Iar cum “cu o floare nu se face primavara”… nu stiu daca acest articol nu va fi “plagiat” si peste 100 de ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *