Experienta de actor

17 Flares Filament.io 17 Flares ×

Stiu ca v-am neglijat in ultima vreme, dragi cititori, motiv pentru care va rog impetuos sa ma iertati. N-am scuze, insa am experiente frumoase de povestit.

Cea mai provocatoare este cea in care am experimentat sa-i zicem “viata de actrita”.  3 zile si 3 cursuri nu te transforma in artist, nici in actor, insa iti releva niste lucruri si niste trairi de care nu te credeai capabil. In cazul meu, dupa ce m-a scos din toate zonele de confort posibile, dupa ce m-a trantit in niste stari cel putin bizare, experienta incercarii de a fi actor, chiar si pentru 10 minute de filmare, m-a invatat cel putin 7 lucruri. (in ultima vreme dezvolt o pasiune pentru cifra 7, de aceea am ales sa va povestesc doar 7 dintre ele. In plus, nu-mi plac topurile, asa ca 10 sau 3 nu functioneaza aici).

1. Este teribil de greu sa fii actor. Daca pana acum apreciam actorii la un nivel superficial, in functie de niste criterii legate doar de finalitatea muncii lor, acum situatia este alta. Dupa ce am vazut cat de disponibil psihic si spiritual trebuie sa fii, cat efort trebuie sa depui sa intri intr-un rol si cat sa poti sa iesi, iar toate schimbarile astea sa nu-ti lase pitici pe creier si sechele in inima, acum, acum apreciez mult mai mult actorii.

2.Pana la aceste cursuri, in mintea mea, actorii erau cei ce faceau toata treaba. Mai exact, daca ai bafta de actori buni, ca regizor nu faci prea multe. Chiar si daca nu, actorul e actor si trebuie sa stie ce sa faca. Ei bine, nu. Regizorul munceste de-i stau limbile ceasurilor de pe toti peretii de atata efort. El nu trebuie doar sa inteleaga fiecare specimen uman in parte, fiecare tipologie de actor, nu trebuie doar sa aiba o viziune asupra intregii piese ori sa-i dea o intentie finala, el se speteste sa creeze cadrul in care actorul sa-si gaseasca motivatia interioara pentru a intra in piesa, sa-si gaseasca intentia fiecarei fraze, fiecarei parti in care joaca. Regizorul e psiholog si inginer, e muzician si sociolog, e doctor si practician ocult.

3. Vorbitul in public este mic copil pe langa jucarea unei scene. Daca atunci cand trebuie sa tii o prezentare, un discurs sau o dezbatere publica te informezi inainte, iti aduni ideile si iti creezi o prezentare pe care o expui, ei bine, o scena te obliga nu numai la o dictie buna, nu numai la o mimica adecvata, ci la transmiterea unor trairi fara a te concentra pe cele 2 exponente: dictie si mimica. Mai exact, asa cum frumos ne-a invatat Florin, atentia acordata expunerii textului intocmai asa cum l-ai invatat, atentia asupra gesturilor si straduinta de a transmite ceva anume nu face decat sa te arate fals. Intr-o scena/piesa de teatru/film trebuie sa simti tu mai intai ceea ce vrei sa transmiti si sa ii lasi pe cei ce te vad sa citeasca asta, sa descifreze simtamintele tale. Trebuie sa le arati ca-i consideri inteligenti si sa le lasi imaginatia sa zburde intr-atat incat sa prinda esentialul jocului tau.

4. Oamenii se tem sa se arate. Se tem sa planga asa cum o fac ei acasa, se tem sa se sperie asa cum o fac in interiorul lor, se tem sa-si arate suferinta. E normal, ne e teama de lupii alfa care ar putea sa simta la orice pas mirosul slabiciunilor noastre. Ne e teama ca vom fi devorati daca ne aratam slabi vreodata, ne e teama ca vom fi judecati. Adevaratii actori sunt cei care nu se tem. Care se pun in situatii limita pentru a vedea cum reactioneaza si pentru a le intelege si a se intelege pe ei.

5. Oamenii judeca prea mult pe ceilalti oameni. Aratam cu degetul si punem etichete cu o rapiditate supersonica. Ne place sa incadram in alb si negru totul, desi majoritatea se proclama iubitoare de culori. X e imoral, Y e las, Z e prost si A e marsav. Nu exista nici situatii, nici contexte atenuante, nici intelegerea comportamentelor intr-un cadru larg, ghidat de experiente trecute, de construirea acelei entitati, de nimic. Ne credem dumnezei la fiecare pas si cerem simultan intelegere dumnezeiasca de la cei din jur. Oare sfatul acela al parintilor, de pe vremea cand il intelegeam la un nivel de baza, cu “nu face altuia ce tie nu-ti place” , nu s-a prins de nimeni? Sau atunci cand devenim adulti devenim zei ce nu trebuie sa asculte decat de propriile placeri?

6. Am invatat sa-mi stapanesc mai putin mimica si cuvintele. E bine sa gandesti de 2 ori inainte de a spune ceva. E bine sa fii diplomat si sa iti creezi imaginea pe care o vrei. Dar e bine sa fii uman si sa fii “tu”, indiferent de cadru. Macar din cand in cand.

7. Florin Serban este un didact exceptional, un regizor extraordinar si un om asa cum imi place mie sa cunosc. Daca vreodata va tenteaza sa incercati sa atingeti cu degetul tainele actoriei, il recomand cu toata recunostinta si umila mea experienta. Si bineinteles, recomand Scoala de actorie Florin Serban.

In incheiere, multumesc fetelor tare simpatice de la Bortun Olteanu ca s-au gandit la mine si Prestigio ca mi-a oferit sansa de a trai o asemenea experienta.

P.S: Urmeaza sa vedeti si filmarea cu mine, insa pana la “noi ordine” nu am voie sa va dau detalii. 😀

About Andreea

Om de comunicare, trecuta prin agentii, mi-am revendicat felia de tort ce-mi place cel mai mult: crearea de continut. Mai multe informaţii aici.

5 comments

  1. Foarte interesant articolul. M-am tot gândit la un nou hobby pentru 2012 şi să ştii că mă-ntrebam care sunt sentimentele care te-ncearcă în momentul în care începi să cochetezi cu actoria. Mi se pare, din cele descrise de tine, că după o astfel de experienţă simţi că te reinventezi.
    Abia aştept să văd filmarea. 🙂

  2. Anca, chiar simti asta. Reinventare e cuvantul potrivit. Daca te hotarasti sa cochetezi cu actoria, iti recomand cu cel mai mare drag Scoala lui Florin Serban. Spor in 2012. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *